Chemarea la împărtășire adresată credincioșilor de către preot în timpul Sfintei Liturghii este: „Cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste să vă apropiați”. Asta ne arată că sunt trei moduri în care ne putem raporta la actul cuminecării și, implicit, la Dumnezeu. Cele trei perspective pot coexista, în proporții diferite, în viziunea unui credincios, dar întotdeauna una dintre ele predomină în viața noastră duhovnicească.
Articol de Pr. Constantin Sturzu
Perspectiva juridică sau legalistă vede în păcat o încălcare a Legii divine, adică o fărădelege. Precum în pilda datornicului nemilostiv (Matei 23-35), accentul cade nu pe propria-mi persoană, nici pe cea a lui Dumnezeu, ci pe ceea ce se află între noi. E ca și cum am avea un contract prin care El ne-a încredințat o serie de bunuri spre administrare (inclusiv viața noastră, cu trup și suflet), despre care ne va cere ulterior socoteală. Dacă suntem harnici și fideli Lui, vom auzi: „Bine, slugă bună și credincioasă, peste puține ai fost credincioasă, peste multe te voi pune” (Matei 25, 23). Dacă vom îngropa însă talantul (darul) lui Dumnezeu, atunci acesta se va lua de la noi la „vremea socotelilor” și vom fi aruncați în „întunericul cel mai din afară” (Matei 25, 30). Vom fi lăsați acolo unde ne-am poziționat noi înșine, în „cercul strâmt” al egoismului și al indiferenței. Pentru cei ce se raportează la Dumnezeu prin prisma acestei perspective juridice, împărtășania este mai degrabă un semn că le-au fost iertate datoriile către Dumnezeu și o răsplată pentru efortul depus în împlinirea poruncilor Lui.
Perspectiva ce uzează terminologia medicală consideră păcatul ca fiind o îmbolnăvire a ființei umane, care provoacă răni ontologice. Așa cum ne învață și pilda samarineanului milostiv (Luca 10, 30-37), Hristos este adevăratul Vindecător. În acest caz, accentul cade pe mine și pe rănile mele, pe nevoia mea de vindecare. Mântuitorul „a luat asupră-Și durerile noastre și cu suferințele noastre S-a împovărat” (Isaia 53, 4), iar „prin rănile Lui noi toți ne-am vindecat” (Isaia 53, 5). Biserica este Spital, nu tribunal (Sfântul Ioan Gură de Aur), iar omul este pacientul ce se încredințează unui duhovnic. Acesta din urmă este medicul care tratează boala, Dumnezeu fiind Cel ce vindecă. Noi putem refuza această vindecare și putem alege a ne complace în boală și în suferință: „Căci inima acestui popor s-a învârtoșat și cu urechile aude greu și ochii lui s-au închis, ca nu cumva să vadă cu ochii și să audă cu urechile și cu inima să înțeleagă și să se întoarcă, și Eu să-i tămăduiesc pe ei” (Matei 13, 15). Iadul este, pentru cei ce refuză vindecarea, asemenea unei boli ce nu se mai termină. În interiorul acestei viziuni terapeutice asupra relației om-Dumnezeu, credincioșii se raportează la împărtășirea cu Sfintele Taine ca la supremul medicament ce poate fi administrat spre vindecarea întregii lor ființe. Euharistia este „leacul nemuririi” (Sfântul Ignatie Teoforul).
În Evanghelii ni se relatează numeroase situații în care „aduceau la El pe toți cei ce se aflau în suferințe, fiind cuprinși de multe feluri de boli și de chinuri, pe demonizați, pe lunatici, pe slăbănogi, și El îi vindeca” (Matei 4, 24). Oare vindecarea sau eliberarea de sub stăpânirea duhurilor diavolești – lucru de dorit, de altfel – să fie un scop în sine? Sau e ceva mai înalt aici? Să ne amintim că atunci când suntem într-o mare suferință, modul în care relaționăm cu cei din jur este afectat: suntem centrați pe propria durere și nu avem dispoziția necesară de a intra în comuniune cu aproapele, ba chiar ne mâniem foarte ușor pe acesta, suntem iritabili și fără nici un chef de viață. Mântuitorul „vindeca toată boala și toată neputința din popor” și scotea demonii pentru ca oamenii să se poate bucura nestingheriți de prezența Lui. Aici se deschide perspectiva relațională, al treilea mod de a ne raporta la Dumnezeu. Accentul cade nu pe mine, nu pe cele încredințate mie de Dumnezeu, ci pe dorul de a fi cu El, pe iubirea Lui, pe relația mea cu El.
Păcatul este cel ce ridică o barieră între mine și El, îmi obturează vederea Lui. Chiar și pe semenii mei îi percep greșit când sunt pătimaș (cel stăpânit de desfrânare va privi adesea la celălalt doar din perspectiva sexualității). Lupta de a lepăda păcatul este dusă din dorința de a elimina orice barieră dintre mine și Dumnezeu. Această barieră nu poate fi însă ridicată decât de El, noi suntem cu totul neputincioși. Putem ridica ziduri, dar nu le mai putem dărâma apoi. Dacă avem însă bunăvoință și deschidere spre El (adică pocăință), Hristos face din păcat loc de întâlnire cu noi. Domnul coboară până în iadul nostru cel mai de jos spre a ni Se arăta (Psalmi 138, 8), iadul nefiind altceva decât neputința de a iubi și de a fi iubit. Cel ce caută să cultive această relație de iubire cu Dumnezeu vede în actul împărtășirii cu Trupul și cu Sângele Domnului împlinirea unui dor, un moment de maximă intimitate cu Cel drag lor.
Așadar, ar exista aceste trei „formule” în care se poate cuprinde lucrarea dumnezeiască de mântuire a omului: 1) Dumnezeu este Stăpânul, în timp ce omul, rob dominat de frica de pedeapsă, caută iertare. 2) Dumnezeu este Vindecătorul, iar omul este pacientul ce are credință în tămăduire. 3) Dumnezeu este Tatăl către Care omul se îndreaptă cu dragoste fiască, dobândind împăcarea. În care dintre cele trei variante vă regăsiți mai mult?
Sursa articol: https://www.ziaruldeiasi.ro/stiri/juridic-medical-sau-relational-cum-ne-...
