De câte ori nu mi-a fost dat să aud, ca preot sau ca simplu interlocutor: „Părinte, mi-e greu. Nu mai pot duce atâta povară. E greu și acasă, și la serviciu. Îmi vine să renunț la toate!”
Articol de Pr. Constantin Sturzu
Iar cei preocupați de viața duhovnicească mai adaugă: „Nu pot nici să mă rog cum trebuie, nu am timp de canon. În loc să văd un progres, parcă mai rău cad în păcate și în patimi. Nici nu mai vreau să mă ridic…”. De unde acest greu de care ne plângem adesea? Este viața doar o înlănțuire de momente dificile, eventual cu scurte răgazuri între ele? Ce putem face pentru a nu mai fi atât de apăsați, de încruntați, de agitați sau de descurajați?
Să ne aducem aminte de prima pescuire minunată relatată în Evanghelii (v. Luca 5, 1-11 – se va citi duminica viitoare în bisericile ortodoxe). O noapte întreagă s-au trudit Simon Petru și ceilalți apostoli pescari și nu au reușit să prindă nici măcar un pește. La îndemnul Mântuitorului, ei au aruncat din nou mrejele și au prins atât de mult pește, încât au umplut amândouă corăbiile. A vrut Domnul să dea o lecție de pescuit lui Petru și celorlalți? Cu siguranță, nu. Doar a vrut să-i învețe diferența între a lucra cu puterile proprii, după mintea proprie, și a face totul ascultând de Dumnezeu. În prima situație ne aflăm toți atunci când ne plângem că ne este greu. Bâjbâim precum orbul în noapte și nu adăugăm nimic vieții noastre, ci ne sleim de puteri. Dacă însă ascultăm de Hristos – „Lumina lumii” (Ioan 8, 12) –, acțiunile noastre dau rod bun și bucuria ne umple inima precum peștele ce stătea să dea pe dinafara corăbiilor galileene.
De ce ne este greu, așadar? Pentru că nu credem acest cuvânt al lui Hristos: „Veniți la Mine toți cei osteniți și împovărați și eu vă voi odihni pe voi. (…) Căci jugul Meu e bun și povara mea este ușoară” (Matei 11, 28 și 30). Nu am luat jugul Domnului, iată de ce resimțim apăsare și oboseală, iată de ce deznădăjduim adesea. Poate că ne facem datoria în toate, ostenindu-ne la locul de muncă sau la școală, în familie sau în mănăstire. Dar le facem pentru noi, pentru cei dragi sau pentru un câștig oarecare. Și, mai devreme sau mai târziu, picăm sub povara acestor responsabilități. Un singur lucru mă poate odihni: ca tot ceea ce fac să fac cu puterea lui Dumnezeu, în numele lui Dumnezeu și de dragul Lui. Absolut totul, până la cele mai banale lucruri. Copleșiți de atâtea îndatoriri, nici timp de rugăciune nu mai găsim. Picăm de oboseală uneori, adormind chiar în timp ce ne facem canonul. Dar Dumnezeu nu pune poveri asupra noastră și nici nu are pretenții de la noi. El dorește să fie părtaș la viața noastră așa cum este ea în prezent. În felul acesta, toate ale noastre devin rugăciune.
La fiecare Liturghie, și nu numai, spunem: „Pe noi înșine și unii pe alții și toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”. Dar ce-I dăm noi, de fapt? Acele momente în care ne afundăm în rugăciune în fața icoanei, lacrima ce o zdrobim, rareori, sub pleoapele pocăinței, cele două-trei ore petrecute la slujbă, duminica? Viața noastră cuprinde înmiit mai multe momente și situații. Toată viața să o dăm lui Hristos, nu doar clipele de evlavie.
Și încă nu e de ajuns. Sfântul Apostol Pavel ne atrage atenția că nu ne putem mântui din faptele noastre, ci aceasta este „darul lui Dumnezeu” (Efeseni 2, 8-9), adăugând că suntem „zidiți în Hristos Iisus spre fapte bune, pe care Dumnezeu le-a gătit mai înainte, ca să umblăm întru ele” (Efeseni 2, 10). Percepția comună este că noi suntem cei care facem fapte bune sau virtuoase. De aici și străduința noastră, însoțită de oboseală și de sentimentul că niciodată nu facem destul. Dar faptele cele bune sunt deja gătite, noi doar trebuie „să umblăm întru ele”. Ca să înțelegem întrucâtva cum stau lucrurile, să ne închipuim viața noastră ca pe o călătorie cu mașina personală. Nimeni nu este atât de nesocotit încât să meargă pe câmpuri sau pe drumuri neamenajate. Toți șoferii caută drumurile cele mai bune, cât mai bine asfaltate și cât mai rapide. Când vreau eu să fac fapte bune, mă asemăn unui șofer care fie merge pe arătură, fie vrea să-și construiască singur drumul: să taseze pământul, să pietruiască, să asfalteze… În ambele situații, traseul devine istovitor și greu de parcurs. Când aleg șoselele deja existente și mă concentrez doar asupra modului în care șofez, atunci sunt asemenea celui ce „umblă întru faptele cele bune, gătite mai înainte”.
Să renunțăm, așadar, la orgoliul de a inventa drumuri, căci Hristos este Calea (Ioan 14, 6). Și cum ajungem pe Cale? Cum facem să ieșim de pe arătură și să intrăm cu mașina pe șosea asfaltată? Nu e complicat. Începem prin a oferi lui Dumnezeu ceea ce facem și tot timpul nostru, așa cum îl petrecem acum. Treptat, această chemare și conștientizare a prezenței lui Dumnezeu, va produce schimbări de direcție în viața noastră. Ne vom bucura atunci de ușurare și de odihnă dumnezeiască. Pe pământul acesta fiind, vom intra deja, deși încă nu deplin, în Împărăția Cerurilor. Pentru cei lumești, vom părea niște chinuiți. Ei vor vedea doar restricții, lipsuri și osteneală – dar noi vom gusta, cu îndrăzneală, din bucuria Crucii, a Celui Răstignit. „Căci ceea ce se pare ca slăbiciune a lui Dumnezeu este mai puternică decât tăria oamenilor” (1 Corinteni 1, 25).
Sursa articol: Ziarul de Iași https://www.ziaruldeiasi.ro/stiri/de-ce-ne-e-greu-sa-facem-fapte-bune-2-...
