La fiecare sărbătoare a Paștilor unul dintre subiectele de discuție publică este dedicat celor ce vin la slujba Învierii, „iau lumină”, apoi se întorc îndată la ale lor.
De obicei, sunt dintre cei care nici de-a lungul anului nu se lasă văzuți pe la biserică și care nu au un motiv anume pentru care nu stau la slujbe. Pe aceștia avem tendința de a-i critica sau certa. O vreme am fost ispitit și eu să iau o astfel de „atitudine”. Apoi m-am privit în oglinda conștiinței și am realizat că nu sunt cu nimic mai breaz decât ei. Măcar ei sunt onești, atât înțeleg din Sfintele Paști, atât pun în practică. Pe când eu… pe când noi…, cei ce rămânem la slujbă până la sfârșit… noi credem că împlinim toate „până la capăt”. Așa să fie?
De-a lungul Postului Mare, ne-am străduit cumva să ținem cât mai aproape de Dumnezeu. Mai ales în Săptămâna Mare, căutăm să fim cât mai receptivi la Sfintele Pătimiri ale Domnului. Dacă ne străduim și postim mai aspru, dacă ne rugăm mai mult, ni se pare chiar că suntem fiecare un alt Simon din Cirene, pășind spre Golgota alături de „Iisus Nazarineanul, Împăratul iudeilor” (Ioan 19, 19). Ne minunăm, ne tânguim, prohodim. Așteptăm cu încordare zorii Învierii. Trăim zilele Sfintelor Paști cu o bucurie mai degrabă de nuanță culinară. Apoi… gata! „A înviat Hristos? A, bun… Să revenim la ale noastre!”. Ne comportăm ca și cum Mântuitorul a înviat pentru El Însuși, ca să-Și demonstreze că se poate: „Yes, He can!”. Răsuflăm ușurați că am mai „prins” și anul acesta o Înviere. Dar viața trebuie să revină la „normal”, nu-i așa?
Înțelepciunea străveche nota că toate sunt deșertăciune: „Ceea ce a mai fost, aceea va mai fi, și ceea ce s-a întâmplat se va mai petrece, căci nu este nimic nou sub soare” (Eclesiastul 1, 9). Or, Învierea vine cu o noutate absolută în istorie: pentru prima dată, moartea este învinsă definitiv, cu propriile sale arme. Chinurile din partea semenilor devin prilej de manifestare a iubirii. Ocara și scuipările accentuează demnitatea. Bătăile mângâie. Judecata nedreaptă face mai strălucitoare virtutea răbdării. Trădarea întărește prietenia. Setea se preface în izvor de apă vie. Smerenia face din Cruce cel mai prețios tron împărătesc.
Oare de ce, după Învierea Sa, Hristos nu a revenit în mijlocul ucenicilor, așa cum a stat vreme de vreo trei ani? De ce le apărea, apoi dispărea din mijlocul lor? De ce nu a rămas cu ei și apoi cu toate generațiile care s-au succedat până azi, propovăduind și făcând minuni? Nu ar fi fost mai „eficientă”, astfel, propovăduirea Împărăției Cerurilor? De ce a trebuit să Se înalțe cu Trupul la Cer? Știm că, în timpul petrecut pe pământ, Domnul era adesea asaltat, încât unii (precum slăbănogul din Capernaum) abia reușeau să ajungă la El. Aparițiile și disparițiile din perioada dintre Înviere și Înălțare îi pregătesc pe ucenici pentru un mod de a relaționa mai intim cu Hristos. El devine, în chip paradoxal, mai accesibil când nu e cu ei, decât atunci când era cu trupul pe pământ. Această prezență a Lui în inima noastră se poate face simțită oricând și oriunde – depinde doar de noi dacă deschidem ușa inimii (cf. Apocalipsa 3, 20).
Învierea – în chip firesc urmată de Înălțare și de Cincizecime – reconfigurează viețile noastre. Sigur, noi putem rula în continuare cu Omul 1.0 (Adam cel vechi). Dar, iată, ne putem instala în Omul 2.0 (Adam Cel Nou). Prea mult și prea ades trăim ca și cum n-a înviat Hristos sau ca și cum asta nu ne privește pe noi. Nu luăm Învierea la modul foarte personal.
Iar dacă tot vom reveni la „ale noastre” măcar să o facem precum cei doi care s-au întors la preocupările lor, adică au mers la „o țarină” (cf. Marcu 16, 12) aflată la Emaus. Precum Luca și Cleopa, să ne lăsăm „cuprinși de întristarea” (Luca 24, 17) cea după Dumnezeu. Va găsi Mântuitorul o modalitate de a Se alătura călătoriei noastre prin această viață, de a ne încălzi inimile cu dumnezeiești Scripturi și a ni se descoperi în chip euharistic.
Sursa: Ziarul de Iași
