Nu puteam să vorbesc în această zi de 8 septembrie despre altceva decât despre Nașterea Maicii Domnului.
Anul nou bisericesc debutează pe 1 septembrie pentru că, potrivit vechii tradiţii iudaice, toamna a început istoria omului în Raiul pe care-l pregătise Dumnezeu. Iar prima sărbătoare pe care o găsim în calendar, cea de pe 8 septembrie este, deloc întâmplător, a Naşterii Maicii Domnului. Este fixată în ziua a opta, pentru a arăta strânsa legătură pe care acest praznic împărătesc îl are cu mântuirea noastră. Cifra opt reprezintă, în teologie, simbolul vieţii veşnice. După cele şapte zile ale creaţiei va veni, la sfârşitul acestei lumi, ceea ce numim ziua a opta, ziua în care omenirea va fi judecată şi vom avea un cer nou şi un pământ nou.
Așadar, în fiecare an prima sărbătoare este tocmai aceasta pentru că, prin naşterea Fecioarei, se pune început mântuirii noastre. Întrucât tatăl Fecioarei Maria, Ioachim, îşi trăgea obârşia din Natan, fiul lui David, iar mama sa, Ana, era din neamul lui Aaron, putem spune că Maica Domnului era, după tată, din neam împărătesc, iar după mamă, din neam arhieresc. Nu este lipsit de semnificaţie acest amănunt, întrucât Cel Căruia Îi va da naştere, Iisus Hristos, este numit şi Împăratul împăraţilor sau Marele Arhiereu. Sfântul Nicodim Aghioritul ne spune că această naştere a Maicii Domnului este cu totul deosebită şi unică în întreg Vechiul Testament. Cu toate că şi alte femei au născut după ce multă vreme au fost sterpe, cum ar fi Sara, Rahila sau mama lui Samson, acestea toate au născut băieţi. Prima şi singura care a născut o fată a fost Ana cea stearpă, ceea ce arată rolul unic în istorie ce se pregătea pentru Maria: acela de a-L aduce pe pământ pe Mântuitorul.
Această misiune a Fecioare Maria este sintetizată astfel de către Sfântul Fotie: „După ce Dumnezeu a dăruit omului bucuria Raiului şi stăpânirea asupra oricărui lucru din Grădina aceea, a găsit de cuviinţă ca acela care fusese investit cu o atât de mare autoritate să fie disciplinat şi învăţat printr-o oarecare poruncă. Dar, chiar şi după săvârşirea păcatului, Ziditorul nu a trecut cu vederea făpturile Sale, deşi căzuseră într-o aşa de mare greşeală. A fost nevoie, de aceea, ca una dintre Persoanele Sfintei Treimi să se facă Om, ca să arate că re-facerea, ca şi facerea, a fost propria Lui lucrare. Astfel, Întruparea presupune o mamă şi o sarcină. Aşadar, a fost nevoie ca o mamă să fie pregătită pentru a-L naşte pe Ziditor, pentru re-facerea din temelii a întregii umanităţi. Ea trebuia să fie fecioară, căci aşa după cum primul om s-a născut din pământ virgin, tot astfel re-facerea trebuia să se petreacă printr-un pântece feciorelnic, iar nu dintr-o plăcere trecătoare, fie ea şi legitimă. Aşa trebuia să fie săvârşită naşterea Ziditorului, căci Dumnezeu a primit să Se nască pentru izbăvirea celui robit de plăcere. Cine a fost, aşadar, vrednic de aceasta? Cu siguranţă a fost ea, cea născută în acea zi, în chip neobişnuit, din Ioachim şi Ana, din rădăcina stearpă. A fost nevoie, chiar mare nevoie, ca aceea care din leagăn şi-a păstrat trupul curat, sufletul curat şi gândurile curate, să fie arătată ca Maică a Ziditorului. A fost nevoie ca aceea care a fost adusă de mică la Templu, care a călcat pe locuri necălcate, să se arate ca un templu viu pentru El, Cel care i-a dat viaţă. A fost nevoie ca aceea care s-a născut în chip minunat dintr-un pântece sterp şi care a înlăturat ocara părinţilor ei, tot ea să îndrepte greşeala protopărinţilor ei. Căci prin ea, ca urmaşă, a venit biruinţa asupra păcatului strămoşesc, pentru că ea a dăruit trup şi a dat naştere lui Hristos, Mântuitorul neamului nostru" (Viaţa Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioarei Maria, Editura Doxologia, 2013, p. 38).
Cinstirea Fecioarei Maria este mai presus de cea acordată oricărui om, indiferent de sfinţenia acestuia, dar nu este mai presus de cea acordată lui Dumnezeu Însuşi. Dincolo de argumentele scripturistice sau de cele din scrierile Sfinţilor Părinţi, ca temei pentru cinstirea pe care se cuvine să o acordăm Maicii Domnului este un lucru extrem de simplu şi pe înţelesul tuturor: dacă Îl mărturisim pe Iisus Hristos ca Dumnezeu şi Îl slăvim în rugăciunile noastre, nu putem să nu lăudăm şi să nu cinstim pe Maica Sa! Căci cine poate să despartă pe Maică de Fiul său? Sau cum putem să ne amăgim că Îl iubim pe Dumnezeu, vorbind despre Maica Sa ca despre o femeie oarecare?
